Eu si Existenta

Ma straduiesc de mult timp,sa inteleg cum putem creea o nou deschidere,un alt fel de cunoastere,fara a determina o noua dogma,o noua traditie,o noua structura mentala,cu noi concepte,intr o conjuctura noua,mai mult sau mai putin elevata.

Acest aspect,alaturi de multe alte aspecte care fac parte din viata,asa zis cotidiana(desi nimic nu este intimplator,iar cotidianul este la fel de semnificativ ca orice altceva)ma pune in postura de a filtra permanent informatie,cit imi e necesar si cit nu din cea ce reflectez eu insumi si cea ce preiau din informatia colectiva.
Vazind aseara putin din filmul lossfidante,primul semn care mi-a atras atentia,a fost accea deosebire dintre mintea superficiala si mintea profunda, intuitiva si am incercat sa fac diferenta intre felul cum percepe Eckart Tolle si cum percep eu existenta.
Teoretic,eu si multi altii,stam bine.Deja avem o filozofie de viata mai mult sau mai putin completa,avem intuitii,putem contempla situatii si imagini,insa lipseste ceva,si anume:cit sint Eu in toate astea?Iar ca sa realizam prezenta lui Eu,trebuie mai intii sa stim cine suntem,cum suntem,de ce suntem,unde suntem,intrebari care sincer va spun,imi par abisale,fiindca in acest aspect intervine acea minte superficiala,si te proiecteaza cine esti in functie de cine ai fost sau ce posibilitati sticte ai de a fii mai departe.
Daca mai intervin si intuitiile mult anterioare(evit sa folosesc reincarnarea,pentru a nu deranja pe stie el cine:)),suntem o supa cu detoate,dar tot nu avem raspunsul concret,cine suntem cu adevarat?Primul element esential si cert este faptul ca suntem parte din existenta,parte din tot,cu atribute asemantoare totului,actionind in aceasi maniera si in aceleasi legi,dar cu efecte,cu consecinte diferite,dovada fiind faptele noastre si lumea in care traim,Iar drumul spre intelepciune de asta tine,suprapunerea acelui miez ideatic si teoretic cu faptele,pentru ca ginditorii si filozofii nu au creat nimic concret,decit alte sisteme de gindire,probabil noi deschideri,insa marii artisti si compozitori,zic eu,au creeat cu mult mai mult,mai mult in sensul de mai bine.
Este o provocare pentru om in general si pentru intreaga existenta,raspunsul la cine sunt,pentru ca intreaga existenta si fiecare mica parte din ea,sau mare,universala afirma cu tarie,Eu Sunt,fiecare manifestare de la atom la universuri avind atribute si caracteristici proprii,de Eu.Si totusi,numai omul isi permite sa se separe de Eul universal,de natura si existenta,de cauzalitate si rezonanta,considerindu-se ceva independent si de sine statator,mai ales acum cind ne confundam de atributele acceptate si create,existente deja in subconstientul colectiv.
Daca dezbracam omul de toate autoatributele,precum si cea ce a fost atribuit de ceilalti din jur,tot la Eu sunt ne intoarcem.Poti fii oricum si orice,poti avea cele mai diverse activitati,poti fii pentru sau impotriva,poti crede sau nu,insa faptul ca ESti,ca existi,este cel esential,de la acest fapt plecam si la el ne intoarcem.
Supraeul,respectiv divinitatea,din Neale Donald Walsch,ii repeta mereu si mereu acelasi lucru,crearea si recrearea si decrearea lui CINE SUNT CU ADEVARAT.Si atunci reflectez ca nu suntem ceva sau cineva anume,suntem parte din existenta care actioneaza in intelegere si recunoastere a lui cine sunt,in functie de necesitate,insa la un nivel universalizat,aceasta recunoastere si creatie,a lui cine sunt prin fapte,nu este o necesitate.Tocmai de aceea unii oameni nu simt necesitatea de a evolua,nimeni nu si a asumat nici un fel de obligatii fata de evolutie,iar cei caree stiu incearca sa le spuna celor care nu stiu,macar faptul ca exista o anumita dinamica cu care trebuie sa ne aliniem,daca nu suntem depastiti de situatii si evenimete fara sa intelegem nimic din asta.
Din acest punct de vedere,buni si rai,mici si marii deopotriva,fac parte din acelasi tot,nimeni nu ii poate include sau exclude din cea ce sunt,numai ca ne uitam mereu la fapte,la cea ce se intimpla in jur,bineinteles ca multe nu ne plac,si ne straduim sa ne schimbam intelegerea si capacitatea de a schimba astfel ca aceste consecinte sa se transforme intr un sens constructiv.
De curind am citit ca acelei parti din noi neutre si impersonale,observatorului,putin ii pasa de alegerile noastre atita timp cit nu stam pe loc si experimentam permanent altceva.Spiritul nostru este doar iubire,lumina,si ne iubeste atit de mult incit indiferent ca alegem suferinta sau cunoasterea,bucuria,el ne vede ideatic devenind si prin una si prin alta,asa cum si noi la omul pe care il iubim cu tot sufletul nostru,nu ii mai percepem defectele,sau daca le percepem,le acceptam si mergem mai departe ca si cind ar fii ale noastre.Asa cum am postat anterior,scopurile ne sunt diferite,sensul insa este acelasi pentru toti,facem parte din existenta vrem nu vrem si mergem inainte cu cea ce putem si cea ce avem.Diferenta seminficativa sta in alegerea individuala,bucurie sau suferinta,minte superficiala sau minte profunda,fapte constructive sau distructive,si desi pare dualista alegerea,sa nu uitam ca la mijloc este Eul,si ca oricare din aceste alegeri cuprinde ceva si din cealalta,altfel nu exista echilibru,iar una din legile naturale cele mai complete este autoechilibrarea vietii.
De aceea apar drame care misca lucruri,dar apar si realizari,prilejuri de bucurie si satisfactie care la fel misca lucruri,numai ca si unele si altel,fata de Eul etern din care suntem parte,au o caracteristica usor observabila,vin si trec,in timp ce Eu ramine etern acelasi.

Scop si Sens

Auzim din diverse parti ale nenumaratelor noastre urechi despre expansiunea constiintei ca un fond special al vremurilor in care traim,o necesitate fireasca a evolutei,depasirea acestui amestec intre animal si uman caracteristic formei actuale de evolutie.Suna pompos si stintific,expansiunea constiintei,insa nimeni nu sta sa explice ce este de fapt constiinta.

Analizind cuvintul,con stiinta,inaintea stiintei,oare ce poate fii inainte de a stii?Practic vorbind,inainte de a stii este intuitia,aceasta spontaneitate in cunoastere in care argumentele mentale,rationale,isi pierd necesitatea,cu trimitere directa la credinta,credinta care in termenii cei mai simpli inseamna absenta indoielilor.Deasemenea avem starea de contemplatie,in care ne bucuram de un peisaj,de o traire,de o experienta,fara o analiza.Mai este si reflectarea,acea stare de gindire superioara,dincolo de analiza,in care poti sintetiza si prelua informatii din surse diferite,fara un aport rational al mintii,o stare mentala care exclude dualismul,elemente si argumente din sursele cele mai diverse se completeaza si se impletesc.Insa cea mai importanta stare de fond este pasiunea,caracteristica creatorilor si creatiei,in care majoritatea elementelor asa zis normale,rutinate si repetitive,duale si sceptice, dispar si aici ne intoarcem la credinta,la absenta indoielii.Pasiunea nu are scop,prins intr un moment de creatie,indiferent de nivel,traim divinitatea,creatia fara scop,unicul scop fiind insasi sensul,dinamica,miscarea,evolutia.
Toate aceste elemente nu definesc constiinta,nici nu o explica,sunt tot creatii mentale,instrumente care te aduc mai aproape,si asta din pricina unui scop devenit trairea principala a noastra,indentificarea cu forma.Ne este greu sa percepem dincolo de forma pentru ca am transpus totul in forme,chiar si pe noi insine.Constiinta este parte si intreg,insa nu este totul,este un termen al totului,o noua dogma,un nou nivel de intelegere,o noua credinta,si atit.
Daca stiinta de baza la nivelul actual este psihologia,aceasta stiinta a sufletului,fizica cuantica vine si darima anumite intelegeri psihologice,afirmind,ca totul,chiar totul este infoenergie,in acest tot intrind si constiinta noastra,cu toate elementele si trairile,scopurile si sensurile,formele si fondurile care suntem.Acest aspect depersonalizeaza si neutralizeaza,universul nostru devenind pur si simplu miscare,aducind acea micime,in care ne percepem ca simple scintei,condensari ale vietii,ale spiritului,avind ca sens pur si simplu experienta,de orice fel,chiar si la nivel de simturi.Si totusi intensitatea trairilor de tot felul,luata foarte pe larg,intreaga structura si intregul esafodaj care inseamna viata in acest plan,sa fie doar fluctuatie,oscilatii,rezonanta si interferenta?Si astfel ajungem la aceasi stare,acelasi rezultat,transpunerea in forme,aici,in cuvinte,a unui tot inexprimabil,pe care il putem numii:viata,constiinta,infoenergie,natura,univers,
divinitate,etc.Aici intreaga cunoastere sopteste ca nu exista diferente reale intre parte si intreg,cantitatea fiind doar un atribut al lumii fizice,axata pe senzori si pe necesitatea prezentei unui observator.Insa si acest observator dotat cu senzori este la rindu i observat de propria observatie,intre experienta si experimentator existind o legatura foarte profunda,si unul si celalt fiind legati de acelasi sens.Neexistind cineva care sa experimenteze,experienta nu exista,si la fel experiente de sine statatoare nu exista,pentru ca tot,chiar tot ce se intimpla,determina necesitatea unui observator,altfel ce rost ar avea diversitatea manifestarii?De aceea,atentia,luciditatea,grija fata de detalii,cu simturi fizice sau nefizice,ne aduce mai aproape de intelegere,de acel atit de vehiculat,nimic nu este intimplator.Si sa revenim la acele pozitii in care avem constiinta,psihologie si fizica cunatica,nu aveti impresia ca la toti acesti termeni,pentru ca sunt doar niste termeni,indiferent de cit de profund intelegem,le lipseste ceva?Acel ceva este insasi existenta noastra,Eu,pentru ca eu pot fii mai mult sau mai putin influentat de aceste cuvinte,imi pot da trairi extraordinare,sau foarte ordinare,pot sa ignor sau pot sa accept,pot sa cred sau pot fii sceptic,pot alege sau pot fii dus de val,pot zimbii sau pot sa ma incrunt,o infinitate de stari,trairi,experiente,in fata unor cuvinte?Nu,in fata faptului ca Sunt,si pot toate astea,nu e minunat?Si aici,din nou,alte capcane,eu personajul sau eu cu intraga mea prezenta?Cu personajul m am imbracat,are calitati si defecte,limite si deschideri,ma folosesc de el si el de mine,dar in momente de maxima sinceritate,parca nu sunt prea dependent de personaj,imi e suficient faptul ca sunt,si zimbesc,si simt foarte adinc faptul ca aceasta stare este eterna. Personajul poate fii oricum,poate avea orice masca si orice atribute,insa faptul ca sunt si zimbesc,este insasi verbul,logosul, A fii,sau Eu Sunt.Probabil ca dupa ce ne vom depasii simtul separtiei de intreg,care e o necesitate a evolutiei particulare,Eu Sunt se va transforma in Sunt,si atunci toata aceste insiruiri de cuvinte,de noi concepte si forme pe calea recunoasterii nu mai au nici un rost.Insa pina atunci,scop si sens,scopuri care se suprapun cu sensul si devin sens,si scopuri care nu se suprapun si ramin in urma.Si totusi,nu imi doresc ceva anume,accept cea ce imi ofer,ma bucur de cea ce imi ofer,si merg inainte constient de faptul ca indiferent de scopuri,si asta la modul cel mai larg si mai general,sensul ramine acelasi.Si totusi,care e sensul?ma intreb.Si imi raspund,niciunul,sensul e un cuvint ca oricare altul,care ne aduce imaginea unui drum,a unei cai mai mult sau mai putin batatorite,iar eu nu vad un sens linear,care vine de undeva si merge spre undeva,cit mai degraba o sfera care inglobeaza toate caile posibile,iar aceasta sfera nu e sensul,e dincolo de orice sens,e nonsensul sensului,si iarasi zimbet si Sunt.Si atit.